luni, 18 septembrie 2017

Sacrificii de doi bani!

 
Sacrificiul cel mai mare l-a facut Christos! Impovarat de pacatul lumii, El cel fara de pacat, a devenit pacat ca sa ne scoata din pacat! Nu exista nici o povestire mai intensa despre Dumnezeu, decat sacrificiul Fiului Sau.  Am ascultat, citit si auzit despre zei, care, cumva, cu greu, isi faureau Universul, de regula, il greseau, incepand de la inceput faurirea lui pana a existat ceva acceptabil, dar niciodata perfect, pentru ca nu poti concepe perfectiunea din balconul imperfect al vietii unde virtutea se scufunda in ticalosie! Exista de atunci o idee vaga al unei lumii ce nu era perfecte, fara capacitatea vreunui zeu sa explice de ce...
 Mereu zei cu norme umane incepeau totul de unde umanul il lasase. Lasand o nefericire umana permanenta!

 Pe vremuri ascultam multe povesti. Cele mai multe se aud la biserica, in continuare, duminica de duminica, nu la radio pentru copii, ci in locuri cu microfon... Nesfintirii ii plac nicrofoanele mai mult decat orice. Hotul, plagiatorul, pungasul, gainarul, mincinosul, excrocul, manipulatorul  se simt bine in Adunarea sfanta daca li se dau un microfon de catre un nerod, de regula cu afinitati politice similare, ca sa le de-a indicatii neprihanitilor! Politica si religia au devenit iubirea aceluiasi nefericiri intense: rapaciunea umana!
 Dracul nu devine neaparat inger de lumina, dar devine predicator cu intentii si gura de aur, daca poate, timid,  crea predici cu amanunte nescufundabile, despre valori ce nu se abordeaza nicicand. Strugurii de mai sus fiind acrii, nici o structura cu aer divin nu le va aborda pentru a le testa.

 Ascultam povesti de genul: daca ai masina trebuie sa o pui la dispozitia fratilor! Daca ai o casa la fel! Daca ai un ban la fel! Daca inca manaci, mancarea nu e a ta!... E a fratilor!... Care nu sunt niciodata fratii tai, sau or fi! te gandesti la un moment dat, ci, poate, a profitorii tai! Manipulatorii de profesie ti-o vor spune, facandu-te sa treci prin furci caudine daca ai obiectii. Cumva totul e a lui Dumnezeu, daca nu consimti sa impartasesti bunurile si valorile tale cu o anumita parte a celor ce ti le vor cu insistenta. Presupun ca in aceasta idee detin: case, masini, ogoare, lucruri utile excelente! Pana cand descopar ca mie greu sa-mi duc un obiect de cateva kile cam 10 km (6 mile), ca defapt nimeni nu te ajuta. Nimeni nu are o masina pentru tine, nimeni nu are 5 lei, nimeni nu are timp, nimeni nu poate... Zvonistica religioasa sau mai bine zis amvonistica rituala e de fapt apa de ploaie. Si cat de greu e sa primesc alinare...E greu pana cand intrand aici lasi la usa orice speranta, cum le gandea Dante, pentru un loc sumbru al eternitatii. Dar aiureala asta cu pretentii divine, varza asta religioasa se numeste crestinism! Jegul inutil de nepasare, dar care revarsa o logoree invatata de zeci de ani, e sfant, pana cand nu mai ramane nimic, caci nu e asa si incercarea cuiva de a face bine e egal cu binele propus, dar nefacut. Nici macar murdarii sub unghii nu ne raman! Degetele raman curate. Caci problema este ca cel de la amvon care e ofuscat pe lipsa de iubire a turmei crestine, pare sa nu se ia in calcul niciodata. Vreti exemple adevarate? Aratam cu degetul intins si nemurdarit de povara si mizeria altuia catre Sfanta Scriptura sau catre eroi ai credintei ce au trecut din lumea aceasta si care nu ne mai pot povestii propriile calvare, propriile dureri. Sacrificiile adevarate tebuie sa inceapa de la noi nu de la altii si in nici un caz de la amvonul, acel centru al unui absurd  universul religios, dorit de tot mai multi ce au pareri, ideii, epifanii etc si care a ajuns sa exprime nu un loc de hrana tare sau macar un lapte duhovnicesc, ci ghiveciul gandurilor si concluzilor omenesti.

 Pierderea e a noastra. Ne golim si ne dezgolim aratandu-ne lipsiti de materie dumnezeiasca. Sufletele sunt goale, picioarele executa ritualul mersului la Biserica, gandurile pustii sunt mereu in mintea noastra, dorim ceva, altceva cu convingerea ce nu o marturisim ca nu vom capata, ne gandim la Sabatul urmator, pana cand Calendarul si nu viata, nu iubirea si nu speranta, ne trimite la vreo Adunare unde nu ne mai asteapta nimic, decat batranetea, amintirile unei Dragoste dintai, unei Sperante si unei Credinte ce parea a transforma orice munte al indoielii intr-o campie ce se dovedea manoasa la Samanta Cuvantului Sfant. Asta e ce ne dorim ceea ce a vrut Dumnezeu pentru  noi?

 Vad des scris despre Lideri (crestini)... Carti crestine scumpe despre cum trebuie sa fie liderii crestini. Sincer nu as citi asa ceva. Nu as da bani ca sa citesc in prima parte a cartilor cum se conduce eficient, daca nu as citi in partea a doua mai ales cum se slujeste in umilinta perfect. Caci Biblia scrie ceva, altceva, despre "lideri". Cine vrea sa conduca sa slujeasca de fapt. Cel mai dintai va avea rolul cel mai de pe urma. Cine vrea sa ia numarul 1 sa ia la pachet si numarul final. Si de acolo sa inceapa.
 Pe vremuri citeam carti despre regii gloriosi ai Frantei, Angliei, Spaniei, care traind intr-un univers paralel cu cel al omului de rand isi inchipuiau ca slujesc poporul, in timp ce se lafaiau in bogatie. Si daca poporul avea oleaca de paine si circ era un popor binecuvantat, iar regele, cardinalul, primul ministru isi faceau astfel datoria.
 Sa inteleg ca traim ceva similar? O turma "satisfacuta" religios e o turma super binecuvantata? Una care e multumita, care e vesela, care rade mereu, se distreaza bine, pare a fi favorizata de Dumnezeu? Una in care predica e misto, cantarea faina, poezia e cool, iar rugaciunea marfa!... Liderul e cel ce nu mai spala picioarele, ci doar creierele enoriasilor. Nu mai e un slujitor, ci Conducatorul, Fuhrerul, Autoritatea Suprema. El stabileste ce se intampla, cand se intampla, ce se face si ce nu. Cine este si cine nu mai poate fi membru. Orice impotrivire este zdrobita din fasa, caci Conducatorul bisericii nu are voie sa fie criticat (automat asta e judecata), el tinde sa nu aiba pacate, nu poti sa ii arati pacatul, caci daca un Ludovic al XIV putea spune ca Statul sun Eu! un pastor sau lider de congregatie va da de inteles acelasi lucru in privinta bisericii.

 Dar ganditi-va la o biserica, o adunare in care fiecare e constient de rolul sau. In smerenie fiecare sa-l vada pe altul mai presus si sa fie gata la sacrificiu. Christos Isus a venit pentru sacrificiu. Nu Tatal l-a impins de la spate, ci dragostea sa pentru Umanitate. Saltul sau intr-o omenire dezgustatoare a fost primul gest de daruire a Sa. Noi traim de parca totul va tine etern. Batrani avizi de bani, functii, agitatie, tineri care cred ca nu vor muri niciodata, oameni pentru care banul si averea inseamna totul. Suntem patrunsi atat de mult de boala imortalitatii lumesti incat nu ne dam seama de lipsa de a face ce este drept inaintea lui Dumnezeu. Si de aici atatea boli spirituale si fizice.  Daca dai ti se va da, dar nu neaparat de oameni, si nici neaparat de Dumnezeu sub forma de troc. Trocul om-Dumnezeu l-am vazut des, prea des. Daca dau cuiva, inseamna ca dau lui Dumnezeu, inseamna ca EL o sa-mi inmulteasca banii anul asta! Sunt deci binecuvantat. Chestiunea e reala, o gandesc atatia, am auzit stupide marturii in sensul acesta. dar daca ti s-ar spune ca credinta te va aduce in punctul de a pribegi imbracat in zdrente, locuind in niste vagauni?! E fenomenal acel capitol al Credintei din Epistola catre Evrei capitolul 11. Indirect, dar acolo spune ceva de trocul stupid al omului "darnic". Toţi aceştia, măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ce le fusese făgăduit. Si totusi acesti oameni s-au sacrificat... Iar pentru noi e atat de greu sa ne traim viata intr-un spirit de sacrificiu...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu