Mântuire pentru to(n)ți?

Cea mai mare parte din cele scrise conține iz pamfletar.  Nu și concluzia, care e cât se poate de serioasa. 

  Partea 1

  Am auzit destui români dornici de pocăință afirmând că abia așteaptă să iasă la pensie, un fleac de perioadă, aflat la 20-30 de ani, pentru a se întoarce la Dumnezeu. În fața veșniciei presupun că 30 de ani nu era decât o clipă. Așa că pocăința nu avea cum să fie departe. Era într-un fel a doua zi. Nerăbdarea pentru a face un gest de recuparare spirituală era maximă. Și ea ținea pană când avea tendința de a se termina. Dar pană atunci ne puteam baza pe îndelunga-răbdare, care atunci ca și azi reprezină o virtute, ea fiind prima (și de regulă unica) care se dezvolta în viitorul credincios. Viitorul conta în măsura în care prezentul trebuia abordat prin rezolvarea chestiunilor legate atât de serviciu, cât și de natura spirituală, căci cele doua se îmbinau cumva perfect.
Azi erau câteva probleme trupesti de rezolvat așa că pocăința nu putea avea loc azi, acum și aici, ci mâine când pensia și neputința fizică rezolvau dintr-o lovitura chestiuniile firii pământești și cele religioase. Căci e absurd sa-I slujesti lui Dumnezeu dacă nu ești la pensie și viața îți oferă atâtea clipe înălțătoare sau dimpotrivă complicate pe care să le trăiești. Un tânăr nu știe clar ce înseamnă pocăința, așa cum o vede un pensionar al cărui timp poate fi dăruit între cumpăraturiile din piață, bârfele cu vecinii, amintiriile din copilărie depănate pe îndelete etc, doar lui Dumnezeu. Dacă nu ești pensionar nu ai timp pentru El sau pentru tine, ca să nu mai zic pentru alții. Sâmbăta sau duminica, dacă încă nu ai ieșit la pensie, sunt prea sărace ca timp, ca energie spirituală pentru a încerca ceva două ore la Biserică. Căci doar Biserica dă strălucire pocăinței, cum nu o poate face casa sau strada. La Biserică pocăința se întâlnește cu Cerul, afară ea se diminuează, căci sfințenia ca și lumânăriile în mod ideal se aprind și ard doar în biserică. Pe stradă deloc, iar acasă cam deloc.
 Dacă mergi, totuși, la Biserică ca nepensionar iți asumi riscuri. Trebuie să te gândești că iți mai rămân din 48 de ore de abia 46 de ore, foarte puțin în comparație cu tot weekendul, ca să nu mai spun de întreaga săptămână, ceea ce poate pune în umbră celelalte activități prioritare sambata sau duminica: navigatul pe Facebook-ul, serialele turcești de la TV, gătitul, datul cu aspiratorul, ștersul prafului de pe tobă, palavrageala cu amicul, vecinul, cunoscutul, cumpărături foarte complicate care consumă energii nebănuite descoperitoare de noi tărâmuri comerciale și prețuri, de 4-6 ore la Hypermarket, grădinaritul special al ghivecelor cu mușcate de pe balcon, bătutul cuielor în pereți, spre deliciul și bucuria vecinilor care în week-end, aud, astfel, cât de viguros și plin de energie ești, hărnicia ta  nu lasă o palmă de perete sau de timp nelucrată, reparații foarte importante și urgente la mașina care o ai acasă, cea de tocat carne, de găurit, de făcut floricele și care parcă nu mai merge ca la început, boabele de porumb sau tencuiala zidului nu mai sare la fel de entuziast la apăsarea pe buton ca la început, până la automobilul second-hand luat la mâna a treia, și în orice instalație sau mașinărie care mișcă, vorba poetului e "pretin" numa' mie . Căci spre deosebire de alte nații nepricepute cu ce și-au cumpărat, romanul nu-și risipește banul pe activitățiile meșterului reparator, pe un Depanero ce se știe că fură mai des și mai abtir decât orice Robin Shootz, căci ce poate face reparatorul pentru o plată mai mare sau mai mică, el face mai bine gratis, inteligența romănească este recunoscută pe plan mondial așa că depășește orice fel de studii în orice domeniu... Păi nu sunt olimpicii noștri mereu în frunte la orice Olimpiadă internațională, aia care nu au făcut o oră meditație în viața lor, decât poate vreo câteva ore cu mama și tata în clasa a II-a la Lucru manual, cand coseau împreună semne de carte? Genial!

  Gânditi-vă ce înseamnă să fi angajat! Dacă ești angajat și mai ai și copii e complicat și mai mult. Cu cât sunt mai mari obligațiile și problemele devin exponențiale. Mai ales dacă aceștia sunt la o facultate în altă localitate, gândul către ei e obturator de considerațiuni spirituale. Cum să te gândești la Dumnezeu dacă trebuie așa cum e normal, să te îngrijorezi ce fac studenții tăi copii? Iar dacă sunt și mai mari și sunt căsătoriți și au copii e și mai grav. Gândiți-vă că doar un nepot, ca să nu zicem mai mulți, concentreză în mod total iubirea care ar mai rămane pentru vreun amărât, de la poarta casei (la muncă nu la întins mâna!). Sacrificul trebuie făcut pentru generațiile urmatoare, pentru viitor, adica pentru puiu' mic, căci asta inseamnă dragoste adevărată; pentru puiu' mic se cheltuie anual pensia,  căci el, puiu' când va avea 30-40 de ani va avea nevoie de o grămadă de lucruri necesare de pe acum bunicilor generoși! Lazăr de la ușă poate primi un tratament excelent de la patrupede, căci omul cu servici și nepoți nu are timp de pierdut în faceri de bine sub această formă, vitregindu-l pe puiu' mic. Sacrificiu este pentru nepoți, strănepoți, arhinepoți și alți netoți. Că sacrificiu se numește! Iar Dumnezeu răsplătește intenția, intenția inimii, cum am aflat de la un mare apologet al toleranței divine, ce trecuse de la acuze anii de-a rândul adresate tututor creștinilor din toate bisericiile că nu sunt buni de Rai, descurajându-i pînă în punctul de a nu mai veni la biserică și de a nu mai fi creștini, până când fiică-sa s-a căsătorit cu unul divorțat venit de prin Maldive, iar principiile Bibliei au suferit o majoră modificare. De atunci toti au devenit buni pentru Cer! Misterioase au devenit din ziua aia căile Omului priceput la răsturnări de situație.
 În concluzie dacă nu ești la pensie având controlul a șapte zile pe săptămână, două sunt foarte puține pentru a stabili priorități spirituale. Munca la birou sau pe santier ori în alt loc, împiedica ideea nebunească a Apostolului Pavel ce spunea să ne rugăm neîncetat. Cum să te rogi neîncetat dacă ești angajat? Dacă opt ore timp de 5-6 zile lucrezi? Nu poți sluji la doi stăpâni în același timp, nu-i așa? Păi, vedeți! Sau să te bucuri întotdeauna, când doar pensia și nici aia nu îți poate aduce bucurie permanentă, când mereu pensia e prea mică. Pensionarul știe că la cât a muncit, mereu sau totdeauna ori neîncetat e  doar sentimentul de nemulțumire firească, naturală, normală, față de drepturile ce i se cuvin pentru o activitatea de anii de zile prestată pentru propășirea firmei și a țării unde a lucrat. Căci fără el, persoană de neînlocuit,  lumea ar fi fost la ora actuală în haos.

Partea 2

 Oricum dacă ai ratat pensionarea și/sau pocăința pensionarii există refugiul spiritual cel mai bun imediat după secunda morții. Căci nici moartea nu mai e ce se știa odinioară că e. Moartea devine altceva un loc și un timp nu atât al unui mister universal, ci al unei perioade de febrilă activitate spirituală. Atunci omul proaspăt decedat își dă o silință nemaîntâlnită în viața de până atunci de a obține prin intermediul unor reprezentanți religioși bunăvoința divină. Fie că a dorit pocăința, fie că nu, nici nu mai contează. Dacă pocăința a fost ratată la pensionare, iată se cheltuie resurse materiale și umane pentru a convinge Cerul că e pregatit pentru El, pentru o experiență paradisiacă. Indiferent ce a însemnat viața pînă atunci, schimbarea radicală survenită în urma morții, trebuie să-l propulseze spre Veșnicele Plaiuri ale Vânătorii, cu Manitu, sau Oricine e sus, spre zonele de verdeață cerească. Pentru asta e pregătit un arsenal încă din timpul vieții în care nu doar figuriile religioase trebuie să acționeze la capacitate maxima, ci și sărăcimea de la care inițial a fost jefuită, să i se dea consolarea unui covrig gratis, mulțumire pauperă, pe care Dumnezeu să o ia ca binefacere și reală credință din partea celui trecut în veșnicie. Indiferent ce s-a întâmplat în viața cuiva timp de 50, 60 sau 70 de ani, momentul cu adevărat esențial este cel al morții, în care roata se poate întoarce în favoarea celui ce s-a pregatit temeinic să-ți întâmpine Creatorul, cu un alai de preoți și săraci, toți sătui. Bucuria divinității nu poate fi decît maximă descoperind dupa câteva minute de la deces o altă ființă, diferită decît cea pe care a știut-o decenii în șir. Minciuna, corupția, hoția, prostia, toate acestea dispar în corul preoțesc care proclamă faptele bune ce se nasc în coșul cu covrigi si pomana de mai târziu, si ceata (ne)cunoscuților care proclamă nepasători la unison Dumnezeu să-l ierte! Omul fără viață are parte de cea mai profunda dragoste din partea clerului și a laicilor ce l-au cunoscut în viață și l-au înjurat sau barfit de câte ori au avut ocazia... Dar ce contează? Despre morți numa' de bine! Banii cheltuiți acum generează bunavoința tuturor și e greu să refuzi fericirea apărută în inimile atâtora în urma mesei îmbelșugate și a mitei generos plasate în buzunarul preoțesc. Evident preoțimea de acolo știe un adevăr de baza și acela ca membrii ei nu vor muri niciodată, altfel e greu de crezut că ar fi parte la o înșelăciune evident și care se va întoarce ca un bumerang către ea. Dar totuși cum îngerii să nu teleporteze un astfel de om de la un întuneric meritat până atunci zeci de ani, la un verde de smarald nemeritat, seduși de sacrificiul de cateva mii de lei cheltuite pentru refacerea legăturii cu Dumnezeu, legătura de care decedatul nu a fost interesat deloc pînă când moartea a refacut acest sfânt contact? Doar Dumnezeu e Iubire și nimeni nu a avut curajul să afirme vreodata sec ca Dumnezeu e Drept. Doar drept! Sau și drept. Dreptatea Lui e doar pentru păgâni. Dreptatea Lui e doar pentru cei răzvrătiți, nu pentru cei care sunt de două mii de ani creștini, cam cu vreo sută de ani înainte de lupta dintre părinții poporului român, Traian și Decebal.

Partea 3

 Oare așa să fie? Dumnezeu e doar acceptare a orice ticăloșie, tăcere, lipsă de curaj în a înfrunta acțiuniile umane? Gașca cu un număr mare îL sperie pe Dumnezeu, ca un tiran speriat de poporul ce îl izgonește de la putere? Să fie, atunci când i se descoperă "slăbiciunile", neputincios să se apere? Pentru că totuși gloata nu L-a făcut să ia alte decizii pe care le-a luat în Dreptatea Sa. Ca atunci cand Fiul Său a venit pe pământ gloata mereu dispusă la compromisuri de dragul ei înșiși, nu L-a făcut pe El să meargă pe un alt drum decât cel deja ales din veșnicie. Nici când au vrut să-L facă Rege peste Iudeea și nici cînd în batjocoră, la Cruce, L-au numit Regele iudeilor, într-o nebună aversiune izvorâtă poate din sentimentul reprimat și manipulat ce fusese cu cinci zile unul pur ce vedea în El adevăratul Rege. El a fost Același nimic mai mult sau mai puțin, dacă El poate fi vreodată mai mult sau mai putin Ceva. În Ființa Lui Dragostea se împletește cu Dreptatea, și cu atîtea lucruri, sentimente infinite pe care nici nu le gîndim, și nu se exclud, cum am putut crede noi privindu-ne viețiile limitate, sărace, slabe, unde a fi ceva sau a avea ceva înseamnă automat să nu fi sau să excluzi altceva din viața ta.

*************

 Fiind pentru cîteva zile în concediu în Grecia am văzut uimit un popor iubit de Dumnezeu, dar care nu părea să îi pese prea mult de cel PreaÎnalt. Un stil hoțesc parcă superior celui românesc, străbatea ființa celor din orașul minunat unde am stat cîteva zile. În acel colț de rai sau Pargadis cum îl numeau unii am văzut cu tristețe ca acest Paradis nu e locuit de îngeri sau de sfinți, ci de oameni dornici de inșelat. Atît de des nu ți se dădea un bon fiscal ca să știi cât a costat ce ai cumpărat, ceasuri Rolex vândute cu 24 de euro în magazin, nu la vreun tarabagiu ascuns la colț de stradă, ghizi care iți cereau biletele înapoi de la excursiile facute de turiști din jurul Pargăi, la finalul lor, pentru a-le vinde altor turiști și cîștigând ilegal sute de euro zilnic,  până hârtiile deveneau franjuri, pînă la aerul condiționat de la hotel cumpărat diferit în funcție de zile și de persoanele care cereau euroii, fără să primești ceva, un bon, o factura, o dovadă, evident mai scump decît cel oferit "oficial" și "garantat" de agențiile de turism. Iar o masă servită în oraș, exact ca pe vremuri demult apuse în Romania, ți se făcea nota de plată pe un carnețel banal cu creionul, adăugîndu-se produse pe care nu le-ai cerut, dar pe care trebuia să le plătești, căci erau pe masa ta, aduse probabil ca restaurantul să scape de ele... Toalete bulgăresti în care cineva se inființa în ușa lor și îți cerea urlând niște bani care nu trebuiau dați, profitând de nevoi fiziologice normale, turiștii fiind amenințati, așa cum am fost și eu la un refuz. Vulgarul te întîmpină astfel oriunde (nu) te aștepți, pentru blestemata de iubire de bani, acesta foame crâncenă ce mistuie întreaga lumea și pe cei mai mulți dintre liderii bisericilor creștine. O excursie frumoasă a fost urâțită de oameni dornici de caștiguri mărșave! Iar acești oameni vor ajunge în Rai pentru că furînd au putut să-și facă stocuri pentru preoți și pomeni când vor muri!!! Iar eu nu, pentru că sunt sărac!

 Dacă raiurile pământești nu sunt locuite de sfinți și îngeri, în mod cert Dumnezeu nu va avea în Paradisul Său decât îngeri și sfinți, care nu au ajuns acolo dăruind o chiflă săracilor dupa ce au murit. Indiferent ce se va face timp de 40 de zile pentru un mort acesta a fost deja judecat de instanța divină. Fără intenția unui sacrificiu adevărat aici și acum, nimic nu ne va deschide poarta Cerului. Dacă nu învățăm să ne dăruim, ce dăruim după moarte poate fi trecut la rubrica Pierderi din contabilitatea primară.  Valoarea vine din inima vie, nu din punga moartă. Relația cu Dumnezeu trebuie refacută aici și acum, nu să așteptam cu speranța la pensie sau mai grav la finalul vieții ca să vedem ce se întâmplă. Nu se mai întâmplă nimic cu mântuirea dincolo de viață. Dumnezeu nu poate fi fentat. Dacă aici și acum despărțit în mod voit de El, vei fi despărțit în mod identic, voit, de El, dar de data asta din dorința Lui. Până la urma și El are ceva de spus în aceasta relație, pentru că e una cu dublu sens. Dragostea cu de-a sila nu e dragoste.

 Nu-mi pot reveni din șocul să văd trei popoare ortodoxe (adică declarate drept-credincioase) comportându-se cu o credincioșie totală doar față de bani, față de înșelarea aproapelui, pe mințirea acestuia pe motivul unei crize financiare. Criza adevarată e însă una la nivelul bogățiilor spirituale care sunt la nivel zero față de Dumnezeu. Viața e mai mult decât valoarea casei, a hainelor, a mașinilor, ce sunt deținute de oameni. Moartea pune capat acestei nebunii a iubirii de bani. Leacul ei este sacrificiul. O Maică Tereză ne-a demonstrat că sacrificiul e calea de a îmbogății cu adevărat viețiile altora și pe ale noastre. Și chiar dacă am văzut critici aduse ei pentru unele afirmații spuse în ceas de bătrânețe, ce nu corespundeau șabloanelor (neo)protestantismului, nici unul dintre criticii ei, probabil dornici să își lege numele de o sfântă adevărată criticând-o, nu părea să se ridice la nivelul misiunii ei. Ba mai mult problema, cred eu - nu e doar ce afirmăm, ci mai mult decât orice cum acționăm. Dacă suntem chemati în Vie, la lucru, de Tatăl Ceresc un Mă duc, Doamne! nu o să facă bine nimănui, chiar dacă răspunsul e perfect, dar ascunde un refuz ticălos. Iar un refuz inițial, urmat de regret și apoi de ascultare, va fi incomparabil mai benefic.

 Nimic nu schimbă viața noastră dacă refuzăm și ne complacem în micimea valoriilor înghețate ale sufletului ascuns în întuneric. Dacă vedem lumea ca un loc din care extragem, luăm, scoatem, secăm, ajungând pentru asta la a minții, înșela, ucide cu pumnalul sau vorba, vine o zi când un corn dat câtorva zdrențărosi la moartea noastră nu ne va feri de mânia divină viitoare. Dacă nu putem fi altfel, dacă nu vom fi cei mai mari, pentru a deveni astfel cei mai marunți slujitori, lumea asta nu va avea nevoie de noi, Cerul se va închide pentru noi. Dacă nu-L putem vedea pe Christos în Lazărul aflat la poartă, ce remediu are viața noastră? Palavragială religioasă de sâmbăta sau dumnica de la amvon? Sfaturile date unii altora și care nu valorează nici cat o lacrima vărsată pentru alții?... Pocăința de week-end, ori aia de la pensie, când poate ani de zile nu ne-a păsat de nimeni și nimic? Ce soi de mântuire cerem atunci de la Dumnezeu? Pentru toți sau mai ales pentru tonți?